Ce legatura este intre Angelina Jolie si revizuirea Constitutiei? Nici una? Nu va grabiti. Lasati-ma intai sa va spun o poveste – sau doua. Si dupa aceea judecati singuri.
Am citit in The Guardian despre vernisajul de mare succes, la Paris, al unui om al strazii din Bucuresti care facea colaje pop, sub socialism, din Flacara si Paris Match si care a ajuns la dejun cu Angelina Jolie. O poveste minunata: e ceva ca, dupa saizeci de ani, dupa ce artistul a ajuns sa traiasca intr-o ghena de pe Mosilor, a fost descoperit si a ajuns in Wonderland. Pentru asta insa domnul Barladeanu a avut parte de cateva intalniri atipice. Anume, el a dat peste un alt autor de colaje, Ovidiu Fenes, ceva mai norocos in viata, care, in loc sa-l priveasca de sus, sau sa-i fure colajele, sau sa le dea foc prin accident (comportamente in general tipice in societati ca a noastra), l-a dus, dimpotriva, la un curator, Dan Popescu.
Acesta, la fel de netipic, in loc sa-i dea pe usa afara ca il intrerup de la activitati mai lucrative, s-a apucat, pe banii lui, sa inrameze colajele si sa le promoveze. Ca sa aiba cu adevarat succes, in strainatate. Si a mers. Ca si in cazul tinerei generatii in cinema, talentul nostru razbeste atunci cand se implinesc doua conditii: sa se gaseasca si oameni la fata locului care sa permita aparitia unor proiecte din afara cercului de abonati la bani publici sau membri ai unei retele clientelare; sa fie lansate pe piata internationala, pentru ca noi nu avem una, clientelismul fiind o forma de organizare sociala cu totul opusa pietei, in care accesul la resurse este controlat de un numar limitat de patroni si asigurat clientilor doar in schimbul deferentei sau al altor tipuri de sprijin. Luati orice proces de selectie de la noi, ca e vorba de o licitatie pentru o autostrada, de selectia de burse guvernamentale sau de cine ne va reprezenta pe la vreo bienala, si veti vedea cum domneste clientelismul.
Cum selectia se face in afara, cum vedem ca avem si noi valori si oameni competitivi. Ghena de pe Calea Mosilor, in care un homeless a fost tratat la fel ca un Artist al Poporului nu e felul nostru obisnuit, iar comportamentul de a cauta talente prin gunoi in loc sa dai telefoane pe la jurii sa-ti plasezi clientii e iesit din comun. Imi pare rau ca nu-i cunosc pe domnii Fenes si Popescu si le transmit pe aceasta cale omagiile mele cordiale.
Ca forma generalizata si insidioasa de a structura relatiile sociale, clientelismul nu permite dezvoltarea relatiilor de piata competitiva (care presupun egalitate si competitie deschisa) si previne dezvoltarea asociatiilor pe alte baze, de exemplu ideologica (partide), sau nasterea acelei solidaritati sociale numita societate civila. Modernizarea societatii noastre ar presupune trecerea de la acest sistem la unul care sa nu mai fie bazat pe relatii personale – impersonalitatea e esenta modernitatii –, ci pe competitie egala. Dar tendinta e negativa.
Chiar zone care, prin forta impactului din 1989, se dezorganizasera si devenisera relativ libere s-au structurat, intre timp, pe criterii clientelare. Noi dam vina pe partide. Fara nici o indoiala, partidele au devenit super-retele de patronaj in lumea noastra clientelara. Dar ele sunt departe de a fi unicele. Noi nu ne mai luptam demult cu fostii comunisti in justitie, ci cu retele clientelare vag asociate cu pozitii din timpul comunismului, dar care traiesc ca sa faca profit din schimbul de favoruri (sentinte). Clientelismul din lumea culturala a fost demascat de Adrian Marino in cartea lui postuma. Partea cea mai penibila a bataliei dintre Oprea si Tismaneanu, amandoi oameni cu merite in studiul comunismului romanesc, a fost clientelizarea studiului anticomunismului, devenit obiect de lupta intre doua grupuri datorita impunerii catre bugetul public sa stipendieze nu studii pe perioade limitate, ci sinecuri pe viata.
Cum cei mai de valoare din ambele tabere au fost discreti si jenati de toata povestea, urmarea a fost tipica – pozitiile cele mai inalte le-au luat cei mai nuli. Clientelismul e ca o tenie invizibila, care ajunge sa soarba toate resursele statului. Nu exista o alta reforma a statului demna de a fi discutata decat eliminarea sa. In Italia anului 1992 s-a calculat ca 15% din deficit – el insusi dublu fata de cerintele Acordului de la Maastricht privind euro – reprezenta comisionul adaugat pe toate lucrarile publice, fara sa mai vorbim de alte costuri mai ascunse. Ca si in Grecia – si din aceleasi motive –, sistemul politic a falimentat doar cand a falimentat si statul. Sa ne dorim asa ceva? Costul si la noi e enorm si il masori mai ales prin lipsa unor productii pentru care resursele exista – de la autostrazi la cercetare stiintifica.
Clientelismul si schimbul de favoruri la noi au devenit ideologie oficiala, atat tupeu au reprezentantii sai. De exemplu, membrii acelei academii-fantoma, dar pe banii statului, care s-au gandit sa-l transforme pe seful statului in clientul lor facandu-l academician. Procedeu tipic! Poate nu sunteti la curent cu productia de doctorate honoris causa: universitarii nostri nu ajung la conferinte prin merite academice, dar umplu lumea occidentala de onoruri conferite la Oradea sau Bacau, cu care spera sa-si faca pe acolo clienti care sa-i invite. Cum iti permiti sa protestezi, primesti lamentari si amenintari – un demnitar pe care il mai cert cand imi aduc aminte de el ma intreaba de ce il urmaresc de parca a luat ambasada lui de la mine, cand ni s-a oferit in acelasi timp, pe cand eram amandoi colegi, iar eu am ales sa nu.
Prezumtia e, desigur, ca numai relatia personala poate sta la baza criticii publice a unui demnitar. Faptul ca el e un ipocrit cu mari pretentii morale, care a pus statul roman la cheltuiala de-ndata ce a ajuns demnitar, pentru ca biroul si masinile i se pareau sub morga lui de parvenit, care practica pe scara larga clientelismul, nu sunt motivatii plauzibile pentru care merita criticat – trebuie sa fie ceva personal la mijloc. Reforma statului inseamna construirea autonomiei statului fata de interesul privat, eliberarea lui de retele, de la Radu Mazare la Elena Udrea, de la academicienii prafuiti la noii intelectuali clientelari. Pana acum, DNA si ANI par institutiile care au cel mai mare potential sa-l apere, desi nu e suficient.
Din acest motiv discutiile de la Cotroceni despre schimbari ale republicii care necesita consens national sunt, in majoritatea lor, inutile. Cei care propun marile reforme zilele astea fie au agende ascunse, fie nu le inteleg bine ei insisi rostul si consecintele. Sansele de a fi adoptate cred ca le intelegem cu totii insa: sunt minimale. Ce vrea Basescu nu va fi votat de doua treimi din Parlament. Ce vrea Parlamentul nu va fi votat de popor. Dar nu e nici o paguba. Batalia pentru autonomia statului nu se duce in Constitutie, ci in tribunale, la vot si in viata de fiecare zi. Macar sa o ducem noi pe aceea.
Articolul este preluat din Romania Libera.
