Europa Centrală și de Est în regres? (I)
Cu mai puțin de douăzeci de ani în urmă, țările care s-au alăturat acum Uniunii Europene constituiau cealaltă Europă. Erau falite și înfometate. Cetățenii se confruntau cu rafturile goale din magazine, cu lipsa oricărui drept de a avea pașaport și cu intruziunea formidabilelor Servicii Secrete comuniste în viața privată. Totuși, după prăbușirea Uniunii Sovietice, aceste state s-au refăcut din punct de vedere socio-economic și au devenit membre în Uniunea Europeană și în NATO. Investițiile străine sunt din ce în ce mai consistente, iar publicul are acces la ce a mai rămas din arhiva Serviciilor Secrete. Conform manualelor care tratează despre tranziția democratică, Europa Centrală și de Est reprezintă un model de succes. Cu toate acestea, la Bruxelles noua metropolă aulică a acestor țări de la periferia Europei se acutizează îngrijorarea cu privire la politica noilor state membre. Se impune, așadar, să căutăm o explicație pentru îngrijorarea provocată de aceste țări care, în multe sensuri, par a evolua atât de bine.
Europa Centrală și de Est în regres? (II)
Sondajele regionale confirmă că problemele democrației se trag de la elite, nu de la electorat. Barometrul noilor democrații (NDB) din 2005, cel mai recent dintr-o excelentă serie de sondaje regionale, o probează din plin. Cetățenii din țările problematice ale Europei Centrale și de Est sunt critici la adresa instituțiilor, majoritatea exprimând neîncredere în parlamente și partide politice, însă sunt democrați convinși și resping alternativele nedemocratice, cum ar fi liderii autoritari, dizolvarea parlamentelor sau regimul militar. Majoritatea apreciază că actualul sistem politic este mai bun decât cel comunist și, de asemenea, mai bun decât un regim autoritar. Evident, nu democrația este problema, ci guvernarea: două treimi din alegători se plâng de corupție și de ineficiența statului de drept și consideră că guvernele lor sunt inechitabile.
Extinderea europeană a gunoaielor
Aflu din prestigiosul cotidian New York Times că țara noastră a declinat să preia gunoaiele din Napoli, care se acumulează pe străzi dinaintea Crăciunului, dat fiind că nici un cartier napolitan nu acceptă să se deschidă sau să se redeschidă vreo groapă de gunoi în preajmă. Felicit autoritățile române pentru acest prim gest de oprire a extinderii europene a gunoaielor și profit de situație pentru a discuta puțin despre acest subiect care apare rareori la știri, deși devine o problemă pentru multe orașe și țări. Prin contrast, un subiect ca încălzirea globală ne invadează la toate orele, devenind o pasiune a ziariștilor. Mai nou, avem o contabilitate permanentă despre câți oameni mor din cauza căldurii, deși BBC a publicat discret una în care arată că frigul a fost și a rămas principala cauză a problemelor de sănătate umană, și am văzut chiar și un spot de promovare a conferinței de la Bali cu un domn de la Națiunile Unite plângând că nu se ajunge la o înțelegere asupra rezolvării problemei. Dar orice student în politici publice știe însă că nu puteam rezolva radical acea problemă. Nici dacă am agrea asupra unei rezolvări între europeni și americani, tot nu am reuși să obținem un consens politic global cu China și India, nici dacă, prin miracol, l-am obține totuși, măsurile luate nu ar schimba tendința etc., în schimb, am cheltui sute de bilioane de dolari. Cu mult mai puțini bani putem încerca nu să schimbăm felul cum a făcut Dumnezeu lumea, ci problemele create în mod indiscutabil de habitarea umană și care pot fi îndreptate. Pledez deci să ne ocupăm de gunoaie, al căror management deficitar afectează viața a mai bine de jumătate din locuitorii planetei, versus încălzirea globală, care va lovi mai ales în câțiva urși, câțiva pinguini și câțiva oameni cu bani care și-au construit case pe plaje. În ultima mie de ani, de când planeta e foarte locuită de oameni, au mai fost câteva cicluri de răcire și încălzire și civilizația umană s-a adaptat.
Kosovo dupa Ceausescu
Parlamentul Romaniei se pregateste sa adopte o pozitia comuna fata de declaratia unilaterala de independenta a Kosovo, care va fi urmata de recunoasterea acestei provincii de catre Statele Unite si Uniunea Europeana. S-a hotarat deja ca aceasta declaratie va trebui sa tina seama de interesele nationale ale Romaniei, de prioritatea noastra strategica de a integra Balcanii de Vest, de dreptul international in materie, de periculosul precedent care s-ar crea, de bunele relatii cu vecinii nostri si asa mai departe. Abia astept sa citesc aceasta comunicare, care nu poate fi decat solomonica in esenta si bizantina in forma, incercand sa impace intre ele tot felul de lucruri de neimpacat. Partea ei buna insa, dat fiind ca ne pregatim sa ocupam o pozitie distincta fata de cea europeana, este ca o vom face in mod solidar. Adica solidar intre Parlament si presedinte. Eu presimt ca nu voi fi solidara cu aceasta declaratie.
Norica și Monica
Au existat odată două tinere magistrate, Norica și Monica. Amândouă absolviseră Facultatea de Drept și au intrat în procuratură în mici orașe muntenești, prin deceniul opt al secolului trecut. Monica a traversat rutina acelor ani fără incidente. Norica a avut ghinion. Poliția i-a adus pe unul Valerică drept făptaș al unei infracțiuni pe care n-o săvârșise și, cum era justiția expeditivă, Norica i-a și obținut condamnarea. Când poliția l-a găsit pe adevăratul făptaș însă, Norica și-a arătat caracterul. Nu a mai făcut proces, s-a mulțumit să le schimbe datele de stare civilă ca să înlocuiască în pușcărie pe primul cu al doilea. Astfel a reparat o eroare judiciară (un om fusese condamnat pe nedrept) printr-un fals (a fost înlocuit la pedeapsă cu adevăratul făptaș, căruia nu i-a mai făcut nici un proces, încălcându-i-se dreptul la apărare). Norica a luat un avertisment, că și sub comunism se făceau controale și se respecta o aparență de legalitate.
Ceaușescu, cartea și Unirea
Am aniversat zilele acestea Unirea celor două Principate, ca și ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, care ar fi împlinit 90 de ani dacă nu ar fi fost executat de Crăciunul anului 1989. Nu poți să nu te întrebi, la asemenea ocazii, care e bilanțul construcției naționale românești. Basarabenii au ajuns să își cumpere cu 300 de euro pașapoarte bulgărești; țăranii din cele mai sărace zone din România își ridică barăci la periferia marilor orașe italiene și își refac viața într-o limbă nouă, rudimentară, care nu mai are nimic de-a face nici cu Dante, nici cu Eminescu, e limba periferiei fără naționalitate.
Cum a fost asasinat statul de drept
Decizia Curții Constituționale din România de a declara neconstituțională în întregul ei legea privind deconspirarea Securității nu e o decizie tehnică, care pivește doar pe minoritatea din România care a avut dosar la Securitare. E o decizie fundamentală, care echivalează cu un asasinat al statului de drept, adică al acelei situații în care legea este una pentru toți și mai tare decât fiecare interes particular.
Învățăturile părintelui Iliescu către fiul său, Traian
Trei președinți, la asta se rezumă viața noastră democratică. A fost vreunul mai bun? Au fost toți respectabili? Când îl citești pe Ion Iliescu cum povestește de noua sa prietenie cu Emil Constantinescu și îl demască pe Traian Băsescu drept marea amenințare pentru democrația românească sau când îți amintești că actualul președinte, după ce a fost ales în 2004, a dat fuga la Ion Iliescu să îi ceară binecuvântarea, nu poți să nu-ți spui că nu am reușit încă să ieșim din era Iliescu. Dirigentul adevărat e el. Semiprezidențialismul nostru doar pentru el a fost creat și e un merit al lui că a acceptat această formulă. Avea majoritatea în Constituantă: putea cere puteri mai mari ale președintelui. Nu a făcut-o, tocmai pentru că era în controlul situației oricum. Prezidențialismul are un renume foarte prost și România căuta pe atunci să-și îmbunătățească imaginea. Pe vremea lui, Curtea Constituțională era de formă, la fel și televiziunea. Dar el nu și-ar fi angajat la Cotroceni nepoței sau amante. Comuniștii aveau și ei corectitudinea lor politică, dublată la Iliescu de un solid bun-simț. Dacă ajunge vreun tribunal să îl cerceteze vreodată, îl poate găsi vinovat de încurajarea violenței politice, de conspirație pentru ascunderea unor date esențiale interesului public, de influențare a justiției și așa mai departe. De lucruri de fond, dar nu de lucruri de formă. La acelea a fost mereu în regulă. Chiar faptul că i-a spus lui Radu Mazăre Măi, animalule (de fapt, a folosit o formulă mai puțin directă) mi se pare că arată că avea o calitate esențială a unui președinte, cu care succesorii săi nu s-au putut compara: fler la oameni.
Bun venit, Kosovo!
Cât europenii au schiat, au dormit sau și-au dus copiii la patinaj în acest sfârșit de săptămână geros, pe harta Europei a apărut un stat nou: Kosovo. Apariția sa nu a fost o surpriză pentru nimeni. Declarația de independență a acestei foste provincii otomane, apoi sârbești, locuită de albanezi dintotdeauna, dar de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea ca populație majoritară, fusese amânată din noiembrie anul trecut, de când partidul premierului kosovar, Hashim Thaci, câștigase alegerile. Acesta a amânat declarația de independență ca să nu creeze în Serbia un curent naționalist și mai puternic, care să aducă voturi candidatului naționalist la alegerile prezidențiale din ianuarie. Odată acestea câștigate, deși la limită, de Boris Tadic, candidatul favorizat de Occident, nu mai lipsea decât un lucru pentru independența Kosovo. Un summit european, astfel ca după declarare Europa să vorbească, imediat după Statele Unite, cu o singură voce, recunoscând independența Kosovo. Acest summit începe azi, deci, ieri Kosovo și-a declarat independența. Vor fi, desigur, și voci contra, iar Kosovo va fi pentru multă vreme ca și Taiwanul, recunoscut doar de o parte din țările lumii, dar independența nu mai poate fi pusă la îndoială. Ea este un fapt din 1999, de când Kosovo funcționează practic ca un stat separat, inițial sub guvernare ONU, apoi, treptat, într-o combinație ONU cu organisme alese local. După aproape zece ani de când Serbia a pierdut controlul, numai naivii credeau că mai poți lipi cana la loc vreodată.
Năstase se întoarce
Reîntoarcerea lui Adrian Năstase la conducerea PSD, deși dosarele despre tonele lui de gresie din Tibet aduse fără taxe vamale pentru palatul din Zambaccian nici nu au reușit să ajungă încă la instanță (grație unei exemplare mobilizări la vârf, de la Adunarea Deputaților la Curtea Constituțională s-a decis că o chestiune juridică de atâta importanță nu poate fi încredințată vreunui judecător), ne oferă prilejul de a recapitula puțin un capitol puternic bruiat de media din acel timp: stenogramele PSD. Transcrise de pe casetă la departamentul Dorinei Mihăilescu de la guvern, stenogramele conducerii PSD (minus președintele Iliescu) au ajuns, pentru că fuseseră postate pe un server nesecurizat al guvernului, proprietate publică. În primele zile de zăpăceală au fost recunoscute ca autentice de Mircea Geoană într-o întâlnire cu ziariștii străini din București (vezi Ziua din 1 decembrie 2004) și de Viorel Hrebenciuc, către Adevărul, ziar pe care încă îl controla. Stenogramele nu au fost niciodată prezentate pe larg la televiziune, deși sunt cel mai important document despre puterea postcomunistă din România, și nimeni nu a fost vreodată investigat pentru conspirațiile de acolo, că noi trăim în România, nu în serialul american Lege și ordine. Dar ele înfățișau adevărate conspirații, contra statului de drept, contra independenței presei, a justiției etc. Nu toți participanții aveau o contribuție egală, cel puțin nu la cuvânt (cum bine zicea Năstase pe una: S-a făcut ora șase și am vorbit numai eu). Oameni ca Mihai Tănăsescu, fostul ministru de finanțe, sau Sorin Oprescu nu par să fi contribuit vreodată cu altceva decât ca specialiști în zona lor. Dar oameni ca Miron Mitrea, Nicolae Văcăroiu sau Florin Georgescu, care, ca și Adrian Năstase, sunt din nou pe firmamentul PSD, nu s-au mărginit la atât. Florin Georgescu povestește, conform stenogramelor, că dădea telefoane disperate la Curtea de Conturi pentru a preveni transmiterea către instanțe a dosarelor inspectorilor de acolo, ca să nu ajungă în presă și să șifoneze imaginea partidului, și cerea lui Năstase să îl sune direct pe președintele Curții să mai înceteze cu toate dosarele și toate constatările, numai eu știu câte telefoane dau pe sub el, pe acolo, ...că dacă s-ar duce să verifice exercițiul financiar al anului 2002, el verifică pe domnul Mitrea, pe domnul cutare și mi-i găsește vinovați.
La Moscova nu vine primavara
Dupa ce a amenintat luni de zile, si pe vremea cind sabota planul Ahtisaari de independenta recunoscuta a Kosovo si dupa ce, acest plan esuind din pricina Rusiei Kosovo s-a declarat unilateral independent, Rusia si-a dat saptamina trecuta jocul pe fata. La o intilnire cu liderii tarilor vecine in care l-a prezentat pe succesorul sau, Dmitri Medvedev Vladimir Putin a dat clar a intelege ca Rusia nu va recunoaste Transnistria, nici macar Osetia de Sud sau Abhazia. Rusia, a spus el, respecta dreptul international.
De ce merita sa boicotam Olimpiada
Pe 15 martie a acestui an, iesind din hotelul meu din Bruxelles, am auzit oameni racnind. Desi drumul meu nu trecea pe acolo, am ocolit coltul ca sa vad ce se intimpla, si am descoperit in fata Palatului de Justitie un grup de vreo cincizeci de manifestanti care demonstrau pentru libertatea Tibetului. Erau putini si saraci, inconjurati de mai multi ziaristi decit erau ei cu totul. Dar m-a impresionat ca sloganurile lor repetate erau in toate limbile. Strigau: Freedom! Libertad! Liberté! Freiheit! Libertate! Faptul ca strigau si in romaneste mi-a placut foarte mult. Am strigat si eu vreo cinci minute cu ei, pe urma am luat-o la fuga, ca imi lasasem barbatul sa ma astepte pe o banca din parcul Petit Sablon.
Despre proiectul noului Cod Penal, cu dezamagire
În ultimele două săptămâni, un nou subiect de aprige dezbateri a apărut în societatea românească: proiectul noului Cod Penal. Textul a stârnit vii critici atât din partea practicienilor, cât și din partea societății civile și a presei. Se reproșează mai ales lipsa unei consultări reale pe parcursul elaborării Codului, precum și vicii serioase de substanță, cum ar fi...
Greva magistratilor, cetateanul si statul de drept
Ne aflam în fața unei crize fără precedent în sistemul judiciar. Nu se mai judecă decât procesele care privesc dosare cu arestați sau încredințări de minori, iar judecătorii amenință că, dacă nu le sunt satisfăcute revendicările, vor refuza să judece și aceste cazuri. Într-un cuvânt: haos. Ieșirea din această criză depinde de răspunsul la întrebarea: ce vor magistrații?
| | | | | | | | | | | | | |
